Articol publicat în revista The Blues din 7 iunie 2013

Filmul The Blues Brothers a apropiat o întreagă generație de geniul unor legende de blues și soul precum John Lee Hooker și Aretha Franklin.

The Dixie Square Mall, care se afla la intersecția străzilor 151st Street și Dixie Highway din Harvey, Illinois, a avut deschiderea în noiembrie 1966, dar în noiembrie 1978 a fost abandonat. În vara următoare, regizorul John Landis a închiriat locul pentru a filma câteva scene din cel mai recent proiect al său, un musical, o comedie care-i avea în rolurile principale pe John Belushi și Dan Aykroyd. Cei doi au dat viață personajelor „Joliet” Jake și Elwood, The Blues Brothers.

Landis a investit 150.000 de dolari în restaurarea mall-ului pentru a putea filma acolo, așa că atunci când totul a fost gata, echipa a stabilit un orar ferm pentru filmări. Doar că fix înainte de a începe filmările, echipa nu-l găsea nicăieri pe John. „Era de negăsit”, povestește Dan Aykroyd pentru revista The Blues. „L-am căutat în cabinele tuturor membrilor echipei. Țineam legătura cu toți ceilalți, care-l căutau la rândul lor, prin radio. Era deja 2 dimineață, iar noi trebuia să eliberăm locul în zorii zilei. Vedeam cum se duce și timpul și pierdem și banii. Pur și simplu 150.000 de dolari se duceau pea pa sâmbetei… Am ieșit în drum să fumez o țigară și m-am oprit sub un felinar. Atunci am văzut în capătul drumului niște luminițe. Mi s-a părut absolut firesc să mă duc acolo. Am ajuns într-un cartier unde locuiau oameni săraci. Am văzut lumina aprinsă într-o casă și am bătut la ușă. Mi-a deschis un bărbat. Mi-am cerut scuze că-l deranjez la ora aceea dar i-am explicat că îmi caut un coleg de pe platoul de filmare. Bărbatul mi-a zis: Te referi la Belushi? Este aici de două ore. Mi-a golit frigiderul iar acum doarme pe canapea. Este una dintre cele mai dragi amintiri despre John. Așa era el: oaspetele care nu mai pleca”.

Filmul a fost lansat în 1980 și a avut un mare impact cultural în America. A avut meritul de a introduce o generație americană ignorantă în lumea muzicii afro-americane. Tinerii americani, care până atunci ignoraseră cultura afro-americană, au înțeles importanța culturii afro-americane și au cunoscut legende ale muzicii blues, soul și jazz precum Aretha Franklin, John Lee Hooker, James Brown și Cab Calloway.

Steve Cropper povestește pentru revista The Blues: „The Blues Brothers a fost o trupă înainte de a fi un film. În 1975, Belushi s-a alăturat show-ului Saturday Night Live, unde rolul era era să cânte piesa lui Slim Hapro – I’m A King Bee (lansată în 1957). Dan Aykroyd i-a stârnit interesul lui John Belushi pentru muzica blues. Dan se săturase de rock și nu suporta muzica disco, așa că a ascultat sfatul lui Curtis Salgado (harpist) și și-a îndreptat atenția către blues trăgându-l după el în această „lume” și pe John”.

„Curtis a fost cel care ne-a convertit la blues. Obișnuiam să-l ascult când blues. Era fabulos. Eu repetam la muzicuță și se întâmpla de multe ori să mă opresc, să iau pauză doar ca să-l ascult pe Curtis cântând blues”, își amintește Dan.

Salgado l-a cunoscut pe John Belushi în octombrie 1977, în Oregon, unde Belushi filma pentru un alt film al regozorului John Landis, National Lampoon’s Animal House. Deși Belushi era deja o figură cunoscută, Salgado nu auzise de el până atunci.

„Când m-a văzut cântând, Belushi a întrebat pe un dealer local de cocaină, Cine-i tipul ăla? Eu cântam în trupa The Nighthawks cu Robert Cray. Pe la jumătatea concertului nostru, a venit un tip la mine și mi-a zis: John Belushi vrea să vorbească cu tine. I-am spus tipului să se ducă dracului pentru că eu sunt mijlocul unui concert și puțin îmi pasă că vrea cineva să vorbească cu mine”, a declarat Salgado.

În ciuda răspunsului tăios, Belushi era determinat să-l cunoască pe Salgado.

„După concert, am sărit de pe scenă cu gândul să mă duc la grupul de fete care ne aștepta. Un tip mă prinde de mână, mă trage înapoi și îmi spune: Ți-l prezint pe John Belushi. Îmi întinde mâna, dau noroc cu el dar în același timp privesc peste umăr spre grupul de fete. Belushi îmi spune: Îmi place muzica ta, îmi amintește de un prieten de-al meu, Dan Aykroyd. Seamănă cu tine și cântă la harpă. Perfect! Fix de ce aveam nevoie, încă un harpist. Mi-a mai spus el că apare săptămânal în show-ul Saturday Night Live, dar i-am tăiat-o scurt spunându-i că sunt muzician profesionist și nu am timp să mă uit la TV, prefer radioul. Am tot încercat să scap de el, dar până la urmă mi-a atras atenția cu o informație prețioasă: mi-a spus că îl va avea invitat în emisiune pe Ray Charles. Asta era cu adevărat interesant. I-am sugerat să-l întrebe despre colaborarea lui cu Guitar Slim și i-am mai dat o informație puțin cunoscută la vremea respectivă: Ray Charles cânta la saxofon, o făcuse pe piesa Hot Rod din 1958, lansată la casa de discuri Atlantic Records. Săptămâna următoare, duminică dimineață, am aflat că Ray Charles cântase la saxofon pentru prima dată în 17 ani la emisiunea Saturday Night Live. Mi-am dat seama imediat că mie mi se datora această premieră”, a povestit Salgado.

Belushi fusese atent la tot ce îi spusese Salgado. Începea să-i placă blues-ul iar Curtis Salgado devenise „dealerul” său. „Ne-am împrietenit și ne vedeam des… Am început să îi aduc discuri: Fats Waller, Magic Sam, Sonny Boy Williamson. I-am adus vreo 30 de albume. Howlin’ Wolf, Bobby Bland, Blues Consolidated. Îi plăcea mult și Magic Sam. Belushi era un tip foarte serios, intens în trăiri și un om de treabă. Într-o seară l-am invitat să cânte cu trupa mea. Ar fi vrut să cântăm Johnny B Goode sau Jailhouse Rock. Eu nu am vrut, i-am propus în schimb piesa lui Floyd Dixon, Hey Bartender, lansată în 1954 la Cat Records. A fost de accord. I-am spus că-l voi chema pe scenă la jumătatea concertului. A făcut greșeala, însă, să o interpreteze astfel încât să îi distreze pe spectatori. A intrat într-un rol, iar publicul a intrat în joc. Au făcut pe ei de râs, dar mie nu mi s-a părut amuzant. În timp ce Belushi cânta, eu mă uitam în jurul meu pe scenă și mă întrebam dacă vocea pe care o aud e a lui Joe Cocker. Gestul lui Belushi mi-a lăsat un gust amar, așa că după concert, când m-a întrebat cum mi s-a părut momentul, i-am spus răspicat: „E Joe Cocker!!” Da, știu, mi-a răspuns el. O să-l am invitat la emisiune. L-am lovit cu pumnul în piept și i-am zis: Trebuie să cânți din inimă și să fii tu însuți!! De atunci nu a mai imitat pe nimeni, a fost el însuși”, a declarat Salgado.

„John era liderul trupei The Blues Brothers”, își amintește Tom „Bones” Malone (trombonist). „El m-a ales pe mine, pe Paul Shaffer (pianist și viitor lider al trupei de la David Letterman Show), și pe Blue Lou Martini (saxofonist). M-a rugat pe mine să aleg un musician care cântă la corn și l-am ales pe Alan Rubin „Mr Fabulous” din trupa Saturday Night Live. Doc Pomus (cel care a compus piese precum Viva Las Vegas, A Mess Of Blues și multe altele) era un guru al blues-ului pentru John, așa că Doc l-a ales pe Matt „Guitar” Murphy pentru a se alătura trupei. Iar eu i-am mai recomandat pe Donald „Duck” Dunn și Steve Cropper”.

Dan Aykroyd rămâne recunoscător lui Malone, Marini și Shaffer. „Nu ar fi existat trupa The Blues Brothers fără acești domni. Tom Malone și Paul Shaffer au sugerat să îi abordăm pe Steve Cropper și Duck Dunn care cântau cu Otis Redding. Apoi am devenit mai mult decât o trupă dintr-un show de comedie. Am ajuns împreună la esența blues-ului. Duck și Shaffer erau „muzicologii” nostri. Lou Martini ne-a ajutat să tratăm blues-ul cu seriozitate, cu umor și cu încredere. Toți i-au dat încredere lui John în calitate de solist și mie în calitate de instrumentist”.

Duck Dunn și Steve Cropper au crezut initial că li se face o glumă când au fost invitați să se alăture trupei The Blues Brothers. „Eram în studio și mixam niște piese, așa că le-am spus fetelor să nu mă deranjeze, exceptând situația în care mă sună un cunoscut pentru a merge să luăm prânzul. A sunat Belushi, iar fetele au considerat că este suficient de important și mi l-au dat la telefon. El îmi spunea că mă vrea în trupă, iar eu nu credeam că stau de vorbă cu adevăratul Belushi așa că după ce i-am tot spus că el nu e cine zice că este, aproape i-am închis telefonul în nas”, povestește Cropper.

Trupa The Blues Brothers urma să susțină câteva concerte la Los Angeles, primul dintre ele fiind programat pe 9 septembrie 1978. Trupa a fost completată de saxofonistul Tom „Tripple Scale”Scott de la Saturday Night Live Band și de bateristul Steve „Getdwa” Jordan.

„M-am gândit că ar fi frumos dacă am face o versiune blues a piesei Stairway to Heaven, dar Duck Dunn s-a opus ideii”, a spus Aykroyd.

„The Blues Brothers repetau deja cu Duck cu o zi înainte să ajung eu acolo, iar Duck mi-a zis: Oamenii ăștia repetă niște piese de care nu a  auzit nici dracu”, a adăugat Steve Cropper. „L-am întrebat pe Shaffer dacă știu piesa lui Sam & Dave, Soul Man. Mi-a spus că nu o poate cânta pentru că este prea sus, așa că am decis să o adaptăm pentru vocea lui. Varianta live a piesei Soul Man a ajuns pe locul 14 în topul Billboard”, a povestit Steve Cropper.

„Nimeni din public nu se aștepta să îi vadă pe scenă de Duck Dunn și Steve Cropper”, povestește Steve Jordan despre debutul live al trupei. „Am cântat Can’t Turn You Loose din repertoriul lui Otis Redding, iar publicul era șocat și uimit. A fost nebunie, oamenii s-au dezlănțuit. După concert eram cu John și Dan în cabina lor și beam un pahar de șampanie când a bătut cineva la ușă. Erau Mick Jagger și Linda Ronstadt. Văzuse scena asta doar în visele mele. Jagger era numai un zâmbet și ne-a felicitat pentru show”.

Când a venit decizia de a se face un film care are la bază povestea trupei și cele două personaje centrale, au fost necesare câteva schimbări de line-up. Paul Shaffer, Steve Jordan și Tom Scott au fost înlocuiți deoarece aveau și alte contracte de onorat. Așadar, Willie „Too Big” Hall a venit la baterie, Murphy „Murph” Dunne, la keyboards, în timp ce locul lui Tom Scott a rămas vacant.

Dan Aykroyd a avut nevoie de 6 luni pentru a scrie scenariul filmului The Blues Brothers. Rezultatul a fost un text de 324 de pagini care nu ar fi putut fi transformat în film. Așa că John Landis, regizorul, a stat nopți întregi încercând să rescrie totul astfel încât să poată fi folosit și pus în scenă. Rezultatul final a fost fabulos: filmul conține unul dintre cele mai bune dialoguri din câte s-au văzut. Ca replici bune, The Blues Brothers se află pe locul doi după This Is Spinal Tap.

Pe 11 octombrie, trupa The Original Blues Brothers Band susține un concert la Sala Palatului
Bilete și info aici: http://www.ticketnet.ro/event.php?id=8224
De asemenea, bilete găsiți și la standul Ticketnet din magazinul Unirea (etaj 2, aripa Calarasi, de luni până vineri de la 12:00 la 20:00).

Organizator: Spectaculis